Întregul este un tot fragmentabil. Din el se desprind părțile. Ele sunt strâns legate de esența întregului, dar cu toate acestea, calitatea lor de a fi precis delimitate le fac să devină la rândul lor întreguri. Partea nu există fără întreg iar întregul încetează a fi ca atare dacă este privat de una dintre părțile sale. În raportul întreg-parte întregul explică partea și partea explică întregul.
 
Faţă de obişnuinţa modernă de a separa partea și întregul, este dezvoltată o interesantă perspectivă asupra relaţiilor complexe dintre parte și întreg. Departe de orice idee a separaţiei între termenii amintiţi (partea și întregul), întregul tinde natural spre coerenţă sau unificare, lucru imposibil de reușit însă fără aportul părții. Practic, aceste relaţii presupun două aspecte: că partea trebuie să stea în faţa întregului ca o replică a acestuia, şi că, recapitulat în parte, întregul trebuie să stea înaintea universului ca o parte.
 
Ceea ce caracterizează, în prima instanță, un întreg este faptul ca el reprezintă o colecție de părți. Acest gen de întreguri, de primă instanță, se întâlnesc frecvent.
 
Constantin Noica elaborează două teorii cu privire la raportul dintre parte și întreg. Acestea sunt logica lui Ares și logica lui Hermes. Potrivit filosofului român, pentru înțelegerea întregului este necesară clarificarea raporturilor dintre individual și general. Aceste raporturi sunt reinterpretate din perspectiva unor distincții fundamentale: situații statistice/ fapte logice, logica lui Ares/ logica lui Hermes.
 
În logica lui Ares partea este considerată „ca o piesa de schimb, căreia  i se poate spune constanta individuală, dar tot neînsemnată rămâne, sau ca o cărămidă care poate fi oricând înlocuită cu o alta, dacă se sparge”. Partea este așezată în întreg și de vreme ce întregul reține totul pentru el, partea devine o simplă variabilă, disparentă sau oricând gata sa fie sacrificată.